Cuvânt de deschidere - lansarea lucrării 'Generalul Nicolae Rădescu. Profilul unui om de stat în imagini și documente'

Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României


Bună seara și bine ați venit la Banca Națională a României!

Salut prezența în sală a
Domnului Mircea Dușa, Ministrul Apărării Naționale,
Domnului general - locotenent Nicolae Ciucă, Șef al Marelui Stat Major General al Armatei Române,
Domnului general - maior Mircea Olaru, Șeful Jandarmeriei Române,
Domnului prof. univ. dr. Alexandru Șerbănescu - nepot de soră al generalului Nicolae Rădescu,
Domnului general de brigadă Gheorghe Crețu, Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere



Aș vrea să deschid dezbaterea din această seară, invitându-vă să ne întoarcem în București cu 70 de ani în urmă.


24 februarie 1945 a fost într-o zi de sâmbătă. În după-amiaza acelei zile, Frontul Național Democrat (FND - o coaliție a partidelor și organizațiilor de stânga, dominată de Partidul Comunist din România) a organizat un miting în piața Națiunii (piața Unirii de azi). De aici, demonstranții s-au îndreptat către Calea Victoriei pentru a ajunge în piața Palatului Regal.

Reconstituind evenimentele de atunci, academicianul Dinu C. Giurescu arăta că, după ce manifestanții au ajuns în piața Palatului Regal, din blocurile „Ilfov”, „Boteanu”, „Generala” și „Wilson” s-a tras asupra mulțimii, producând panică și confuzie. Liderii comuniști au acuzat imediat guvernul, pe primul – ministru în funcție că a deschis focul împotriva manifestanților pașnici din sediul Ministerului de Interne.

În realitate, în biroul său de la Ministerul de Interne, generalul Rădescu, prim – ministru de la 6 decembrie 1944, stătea în picioare și privea pe fereastră. Două geamuri au fost sparte de gloanțele care s-au oprit în perete. Telefonul suna întruna anunțând că prefecturile din Brăila, Focșani, Roman și Craiova erau luate cu asalt. Anunțat de comandantul corpului de gardă că echipe de șoc forțează intrarea Ministerului de Interne din strada Wilson, generalul i-a spus: „Ordonă gărzii să nu tragă. Repede!”. Dar în piață erau deja 2 morți și 16 răniți.

Seara, după ora 20, în piață a apărut un nou grup de manifestanți, care, intonând Imnul Național, și-au exprimat susținerea pentru Rege, guvern și prim-ministru. S-a tras din nou din blocurile menționate și dintr-o mașină care a intrat cu viteză în mulțime. Generalul a coborât în piață, dând ordine scurte soldaților și acordând ajutor răniților până la sosirea ambulanțelor. Și de această dată, au fost 2 morți și 11 răniți. În ambele situații, analiza gloanțelor avea să arate că nu erau dintre cele folosite de Armata Română.

La orele 22, generalul Nicolae Rădescu s-a adresat națiunii prin radio, rostind o emoționantă cuvântare în care a explicat „faptele” și a numit „oamenii care le-au săvârșit”. Și-a început cuvântul cu fraza „Cei fără neam și fără Dumnezeu, așa cum i-a botezat poporul (pentru opinia publică așa se traducea FND), au pornit să aprindă focul în țară și s-o înece în sânge” și l-a încheiat spunând: „Eu și cu armata ne vom face datoria până la capăt. Fiți și voi cu toții la posturile voastre!”. Aceasta a fost ultima intervenție publică a unui prim-ministru democrat român înainte de instaurarea comunismului.

În aceeași seară, însă, la orele 23, generalul Rădescu a fost convocat la Comisia Aliată de Control, unde generalul Vinogradov i-a reproșat că a vorbit la radio, fără aprobarea Comisiei. A doua zi, s-a instaurat cenzura sovietică și niciun ziar nu a publicat cuvântarea generalului Rădescu, niciun corespondent de presă nu a putut relata o altă versiune decât aceea a Partidului Comunist Român.

La 27 februarie 1945, a sosit pe neașteptate la București comisarul adjunct pentru afaceri externe Andrei Ianuarevici Vâșinski, care a impus regelui schimbarea guvernului, invocând tocmai evenimentele petrecute în ziua de 24 februarie 1945.

Așadar, evenimentul de la care astăzi se împlinesc 70 de ani a dus la demisia guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu, omul a cărui viață ne este prezentată în albumul Generalul Nicolae Rădescu. Profilul unui om de stat în imagini și documente, autori doamna Oana Ionel Demetriade și domnul profesor Alexandru Șerbănescu. Suntem încântați să vă putem prezenta aici, la Banca Națională a României, acest volum frumos, publicat de Editura Oscar Print, în spiritul adevărului celor întâmplate atunci și ca o reparație morală pentru destinul generalului Nicolae Rădescu.


În continuare o să mă refer doar la trei momente din biografia acestui om excepțional, mai precis la acele momente în care destinul generalului s-a intersectat cu istoria băncii noastre centrale, urmând să-i las pe specialiști să-și exprime opiniile cu privire la conținutul și valoarea acestei cărți.

Nicolae Rădescu – funcționar la Banca Națională a României (13 aprilie 1893 – 9 noiembrie 1896)

  • La 13 aprilie 1893 (stil vechi), proaspăt absolvent al Școlii de comerț din București, Nicolae Rădescu a fost angajat la Banca Națională ca „funcționar provizoriu” la Serviciul contabilitate. În acei ani, directorul acestui serviciu era Theodor Ștefănescu, care, în același timp, era și profesor de contabilitate la școala absolvită de Nicolae Rădescu. De aceea, putem bănui că Theodor Ștefănescu își recomandase fostul elev pentru a deveni funcționar al băncii.
  • La 10 iulie 1893, el devenea funcționar definitiv ca „țiitor de registre” clasa a II-a și îi creștea salariul cu 30 lei, de la 120 la 150 lei.
  • Numit contabil la Agenția Bârlad la 9 decembrie 1893, două luni mai târziu, el solicita 10 zile de concediu „pentru a se prezenta la Regimentul 2 din Râmnicu Vâlcea în vederea recrutării”. Nu știm ce s-a întâmplat la Râmnicu Vălcea, dar documentele noastre consemnează că, la 7 martie 1894, a solicitat un nou concediu „pentru a se prezenta la comisiunea de recensământ pentru recrutare”.
  • În aprilie 1895, a fost numit succesiv contabil la Agenția Ploiești și apoi la Agenția Botoșani. Această lună trebuie să fi fost destul de dificilă în activitatea tânărului contabil Rădescu, deoarece decizia de mutare la o altă agenție pare să fi fost legată de avertismentul primit din partea Consiliului de administrație, întrunit în ședință sub conducerea lui Eugeniu Carada.
  • Activitatea la Agenția Botoșani n-a durat decât până în octombrie 1895, când a revenit în administrația centrală, iarăși ca „țiitor de registre”. În anul de zile cât a mai rămas în bancă, a mai primit încă o mustrare la 24 mai 1896, după care, la 9 noiembrie 1896, a demisionat.
  • Așadar, în cei trei ani și șapte luni petrecuți la Banca Națională a primit un avertisment și o mustrare, ceea ce ni se pare surprinzător, pentru că în toată cariera sa de militar şi de om politic (o confirmă toate mărturiile), Nicolae Rădescu a fost un om de o seriozitate şi o conştiinciozitate deosebite. De aceea, mă întreb dacă activitatea de funcţionar în Banca Naţională cerea mai multă disciplină decât cea de militar sau tânărul absolvent de școala comercială își dăduse seama că vocația sa era în altă parte?
.

Adoptarea legii pentru autorizarea emiterii medaliilor comemorative din aur „Ardealul nostru”, cunoscute sub numele de „cocoșei”

  • La câteva săptămâni după instalarea guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu, la 23 decembrie 1944 era publicată în „Monitorul Oficial” legea pentru autorizarea emiterii medaliilor comemorative din aur „Ardealul nostru”, cunoscute sub numele de „cocoșei” sau „trei regi”. Potrivit legii, urma să se bată „până la maximum un milion bucăți”, greutatea unei medalii fiind de 6,55 grame.
  • Legea era semnată de ministrul de Finanțe Mihail M. Romniceanu, care fusese administrator la Banca Națională a României din februarie 1937 până în decembrie 1940, dar ideea baterii „cocoșeilor” se pare că aparținuse subsecretarului de stat de la Finanțe, Emil Ghilezan.
  • Iată ce spunea acesta într-un interviu acordat domnului Adrian Niculescu, în anii ’90, cu puțin înainte de a muri:
    „Am reușit până la urmă, în timpul guvernării Rădescu, să fac să se fixeze o dată până la care să se retragă de pe piață acești lei de ocupație sovietică. Guvernul român trebuia să retragă toți acești bani și să dea, în schimb, lei adevărați, românești. Era o adevărată hemoragie care provoca – asta și urmăreau sovieticii – o teribilă inflație. Atunci am inventat eu baterea de monedă de aur, zisă „cocoșei”, egali în greutate și în conținutul de aur cu „napoleonul” francez. /…/ S-a emis un decret pentru baterea acestor monede și guvernul l-a aprobat”.
  • Această decizie a guvernului Rădescu a implicat direct Banca Națională a României, care trebuia să furnizeze aurul necesar pentru baterea medaliilor. Astfel, la 19 ianuarie 1945, a fost deschisă peștera de la Tismana unde fusese ascuns tezaurul BNR în vara anului 1944. Subcasierul central Mircea Simian și controlorul Dumitru Bănică au ridicat 210 casete cu lingouri, în greutate brută de 11.150 kg, conținând 10.219 kg de aur fin. O parte din această cantitate a fost utilizată pentru baterea medaliei „Ardealul nostru”.
  • Potrivit lui Emil Ghilezan, „prin cocoșei am reușit să oprim puțin această inflație, absorbind de pe piață cantitatea de monedă – hârtie care a fost emisă fără acoperire”. Aș adăuga că a fost și o măsură de prevedere, în sensul încredințării unei părți a tezaurului BNR, aproximativ 6,5 tone, populației, în cazul în care ar fi apărut pericolul confiscării acestuia de către Armata Roșie.

Aducerea în țară a osemintelor generalului Nicolae Rădescu (noiembrie 2000)

  • A treia întâlnire a lui Nicolae Rădescu cu Banca Naţională a fost una indirectă. S-a produs în perioada când eram prim-ministru al Guvernului României. A fost o acţiune întreprinsă în numele Guvernului României, dar şi eu, şi unii dintre colaboratorii mei care au contribuit la realizarea ei veneam din Banca Naţională. Aduceam cu noi o concepţie despre cum trebuie să ne raportăm la trecut, lăsată moştenire Băncii Naţionale a României de întemeietorul ei, Eugeniu Carada, şi care a supravieţuit în această instituţie şi în cele mai grele perioade ale istoriei ei. În acelaşi timp, trebuie să spun că această operaţiune se înscria într-un şir de alte asemenea reîntoarceri petrecute după 1990: Nicolae Titulescu, Inochentie Micu – Klein.
  • La 21 mai 2000, domnul Ştefan Issărescu – al doilea soţ al principesei Ileana şi cu care nu am legătură de rudenie – mi-a adresat o scrisoare, prin care ruga ca rămăşiţele pământeşti ale fostului prim-ministru al României să fie readuse în ţară. Se îndeplinea, astfel, dorinţa testamentară a acestuia. Nicolae Rădescu, obligat în 1946 să plece din ţară din cauza prigoanei la care fusese supus pentru atitudinea faţă de Partidul Comunist şi faţă de autorităţile de ocupaţie sovietice, ceruse ca trupul să-i fie readus acasă, dar numai după ce ţara îşi recâştiga libertatea.
  • Am beneficiat în această întreprindere de mai mulţi factori favorabili. În primul rând, potrivit legislaţiei din statul american New York, unde fusese înmormântat Nicolae Rădescu, era esenţial acordul proprietarului mormântului, care era fostul secretar al generalului, Barbu Niculescu. Era o persoană în vârstă, avea deja 83 de ani, așa că era ultima șansă să mai îndeplinim dorința fostului prim-ministru al României. Apoi, domnul prof. univ. dr. Alexandru Șerbănescu, nepotul de soră al lui Nicolae Rădescu, ne-a dat tot sprijinul în complicatele demersuri întreprinse de domnii Cristian Păunescu și Victor Chiujdea, consilieri de stat.
  • În seara zilei de 21 noiembrie 2000, la capela cimitirului Cypress Hills, din Queens, N.Y., a avut loc o ceremonie religioasă, după care resturile pământești au fost transportate la București, cu un avion. La 23 noiembrie, sicriul a fost depus în cavoul familiei Șerbănescu, din Cimitirul Bellu, București. Am participat la acea ceremonie de înhumare, alături de președintele Emil Constantinescu și de mai mulți parlamentari, cu sentimentul că reușisem, printr-un efort al celor din ţară și al românilor din diasporă, să îi îndeplinim fostului prim-ministru ultima dorință.
  • La aproape un deceniu și jumătate de la acest eveniment, aveam să aflu cu surprindere că generalul Rădescu a fost și funcționar al Băncii Naționale a României. Cu atât mai mult, am considerat că este cazul să ne mai întoarcem o dată la figura atât demnă, în tragismul ei, a acestui bărbat de stat.

Vă doresc o dezbatere interesantă și o seară plăcută la Banca Națională a României!

24 februarie 2015