Discurs susținut la conferința 'Uniunea Bancară Europeană: evoluţii recente şi implicaţii la nivelul sectorului bancar românesc'

Florin Georgescu, prim-viceguvernatorul BNR


Distinsă audienţă,

Doamnelor şi domnilor,



Criza actuală, începută în 2008, impune o regândire a cadrului în care sistemul financiar își desfășoară activitatea. În plan bancar, proiectul care realizează aceste transformări profunde, la nivel european, este reprezentat de Uniunea Bancară.

Obiectivul principal al reformelor preconizate este întărirea reglementării şi supravegherii sectorului financiar european în scopul oferirii unui răspuns eficace la criza financiară, pentru creşterea rezistenţei instituţiilor financiare la factorii de risc și asigurarea fluxului de fonduri pentru economie.

Intermedierea financiară sănătoasă în noua concepţie europeană pornește de la următoarele principii: politici fără exuberanţă sau conservatorism excesiv, care să facă băncile să pună capital deoparte pentru ”zile negre” şi să contribuie, totodată, la un fond comun pentru finanţarea ieşirii ordonate de pe piaţă a instituţiilor neviabile. Aceasta va minimiza costurile pe care le suportă cetăţenii pentru eventuala rezoluţie a băncilor în dificultate majoră.

Aceste principii ale procesului de reformă pornesc de la constarea că plătitorii de taxe au achitat o factură uriaşă pentru salvarea băncilor după cum afirma Michel Barnier, Comisarul European pentru piaţa internă şi servicii în aprilie 2014 și de la ideea că reforma reglementării şi supravegherii sistemului financiar european reprezintă o parte esenţială a strategiei UE de revenire pe drumul unei creşteri economice inteligente, durabile şi incluzive, generatoare de locuri de muncă şi competitivitate întărită. Totodată aceste principii au în vedere:

  1. necesitatea întăririi cadrului instituţional al Uniunii Economice şi Monetare pentru recâştigarea încrederii şi asigurarea stabilităţii în zona euro;
  2. necesitatea consolidării Pieţei Unice a serviciilor financiare prin aplicarea unui set unic de reguli în domeniu care să ducă la competiţie sănătoasă și la o funcţionare bună a intermedierii financiare.

În plus adâncirea integrării europene privind activitatea bancară este strict necesară pentru gestionarea riscului de contagiune regională.

Uniunea Bancară presupune un cadru unic de reglementare la nivel european (“Single Rulebook” – care cuprinde legislația vizând cerințele de capital “CRR/CRD IV”, legislația care reglementează redresarea și rezoluția bancară “BRRD” și legislația privind schemele de garantare a depozitelor “DGS”). Operaționalizarea uniunii bancare impune crearea: (i) unui mecanism unic de supraveghere (MUS); (ii) mecanismului unic de rezoluție (MUR); și (iii) sistemului unitar de garantare a depozitelor.

Realizarea Uniunii Bancare, cu arhitectura instituțională și legală prezentată anterior este o condiţie fundamentală pentru dezvoltarea unui sector bancar european sigur, responsabil și generator de progres economic.

Pentru că actuala criză a demonstrat anumite limite ale metodelor utilizate până acum pentru gestiunea riscului (pachetul Basel II), a fost propus un nou pachet legislativ vizând cerințele de capital (CRD IV – Capital Requirements Directive) care include: (i) introducerea unui indicator simplificat de solvabilitate (leverage ratio), care asigură limitarea creşterii nesustenabile a bilanţului unei instituţii de credit în raport cu capitalul acesteia; (ii) recurgerea la provizionarea dinamică (dynamic provisioning), prin care provizioanele constituite în perioada de avânt economic sunt destinate acoperirii pierderilor înregistrate în perioada de recesiune economică; (iii) impunerea unor standarde de lichiditate sub forma unui indicator de lichiditate imediată (liquidity coverage ratio), ce reflectă măsura în care activele foarte lichide ale unei instituţii de credit acoperă ieşirile de numerar în condiţii de stres pe parcursul unei luni şi respectiv a unui indicator de finanţare stabilă (net stable funding ratio), care semnalizează situaţia în care creşterea bilanţului se realizează într-o măsură disproporţionată pe seama unor pasive insuficient de stabile. Acest acord (denumit și “Basel III”) urmăreşte reconfigurarea întregului cadru de reglementare şi supraveghere a activităţii bancare, cu accentuarea componentei de avertizare timpurie când riscurile sunt în creștere accelerată.

Pachetul legislativ aferent mecanismului unic de supraveghere cuprinde două regulamente: (i) regulamentul privind conferirea unor atribuţii specifice Băncii Centrale Europene în ceea ce priveşte politicile privind supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit; și (ii) regulament pentru modificarea statutului de înființare a Autorităţii Europene de Supraveghere (ABE) în ceea ce priveşte interacţiunea instituției cu BCE.

Din punct de vedere temporal introducerea MUS presupune o serie de etape ce au ca punct final data de 4 noiembrie 2014 când BCE își asumă integral noile prerogative de supraveghere. MUS prevede o împărțire a competențelor de supraveghere între BCE și autoritățile de supraveghere naționale, criteriile ce fac această delimitare ținând de: (i) dimensiunea instituției de credit; (ii) importanţa acesteia pentru economia naţională sau a UE; (iii) importanţa activităților transfrontaliere ale instituției supravegheate; (iv) dacă banca comercială respectivă a solicitat sau primit asistenţă financiară publică directă din partea Facilității Europene pentru Stabilitate Financiară sau a Mecanismului European de Stabilitate; (v) când supravegherea unor bănci mai puțin semnificative este necesară pentru a asigura aplicarea consecventă a unor standarde înalte de supraveghere și (vi) sunt incluse cele mai importante trei bănci din fiecare stat membru participant. În privința instituțiilor pe care BCE nu le supraveghează direct acestea intră în cadrul procesului de supraveghere indirectă exercitat de către autoritățile naționale de supraveghere. Țările nemembre ale zonei euro, cum este și cazul României, pot participa la MUS prin instituirea acordului de cooperare strânsă.

Mecanismul unic de rezoluție (MUR) își găsește justificarea în costul foarte ridicat al pachetelor de salvare a unor bănci, acordate din fonduri publice (alocându-se 592 mld. € sau 4,6% din PIB UE 2012, între oct 2008 – dec 2012 prin măsuri de susţinere a capitalizării și alte 906 mld. € sau 7,8 % din PIB UE în 2012 prin măsuri de garantare şi alte forme de sprijinire a lichidităţii). Utilizarea fondurilor publice în acest scop, deşi a fost considerată necesară, nu mai este sustenabilă pe viitor din cauza poziției fragile a sectorului public în majoritatea țărilor din UE (datorie publică ca procent în PIB semnificativă și deficite bugetare la nivele relativ ridicate). De aceea se dorește crearea unui cadru legal comunitar unitar, integrat și coerent, privind instrumente adecvate şi măsuri credibile de gestionare a crizelor financiare în scopul: (i) asigurării continuităţii funcţiilor critice ale instituţiilor financiare; (ii) minimizării riscurilor de contaminare; (iii) reducerii hazardului moral; (iv) protecţiei finanţelor publice prin întreruperea spiralei vicioase dintre riscul suveran şi costurile de finanţare ale instituţiilor de credit; (v) protecţiei deponenţilor și (vi) ieşirii ordonate de pe piaţă a instituţiilor în dificultate, fără afectarea stabilităţii financiare.

Din punct de vedere temporal, MUR presupune intrarea în vigoare parțială la 1 ianuarie 2015 și intrarea în vigoare completă la 1 ianuarie 2016 (inclusiv prevederile de bail-in). Momentul la care o țară membră a UE intră în MUR este determinat fie de statutul de membru al zonei euro, fie de momentul intrării în MUS – aderarea la acesta presupune adoptarea automată și a MUR.

“Rezoluţia” presupune restructurarea unei bănci de către o autoritate de rezoluţie, prin utilizarea instrumentelor specifice acestei proceduri. Scopurile urmărite sunt: (i) asigurarea continuităţii funcţiilor critice ale entităţii; (ii) menţinerea stabilităţii financiare; (iii) revitalizarea entităţii, în întregime sau în parte – restul entităţii urmează procedurile legale de insolvenţă; (iv) evitarea hazardului moral.

În funcție de situația concretă a instituției în dificultate, dacă aceasta înregistrează un declin al indicatorilor prudenţiali, poate primi o solicitare de la autoritatea competentă pentru implementarea planului de redresare sau există posibilitatea numirii de către autoritate a unui administrator temporar la conducerea instituţiei. Dacă situația este mai gravă, instituția confruntându-se cu dificultăţi majore, există posibilitatea numirii unui administrator special la conducerea instituției, precum și de aplicare a instrumentelor de rezoluție (precum vânzarea activităţii, banca-punte, separarea activelor, recapitalizarea internă (bail-in) – constând în suportarea pierderilor de către acţionari/creditori, cu mențiunea că depozitele garantate sunt exceptate.

Sistemul de garantare a depozitelor urmărește crearea unui cadru unic de reglementare în domeniu, având ca obiective: (i) armonizarea la nivel UE a categoriilor şi nivelului depozitelor garantate; (ii) reducerea termenului de plată a compensaţiilor; (iii) armonizarea informaţiilor furnizate deponenţilor; (iv) instituirea de cerinţe de supraveghere a schemelor de garantare a depozitelor.


Criza financiară internaţională ne-a reamintit că proiectul european este incomplet și că este necesară consolidarea cadrului instituţional, precum şi continuarea reformei guvernanţei economice a UE pentru realizarea sustenabilă a obiectivelor fundamentale ale Uniunii. Revenirea UE pe drumul unei creşteri economice inteligente, durabile şi incluzive, generatoare de locuri de muncă şi competitivitate întărită, trebuie susţinută de o reformă profundă a reglementării şi supravegherii sistemului financiar european, în linie cu agenda internaţională de profil.

Uniunea Bancară este unul dintre pilonii fundamentali ai noului cadru de guvernanţă economică la nivelul UE. Această construcție reprezintă un pilon în sine şi nu alternativa suboptimală la crearea Uniunii Fiscale, iar soluţia mecanismelor unice de supraveghere şi, respectiv, de rezoluţie nu va facilita doar soluționarea cercului vicios dintre bănci şi datoria publică naţională, ci mai ales, va contribui la dezvoltarea unui sector bancar european sigur, responsabil şi generator de progres economic.

Aderarea României la Uniunea Bancară înainte de momentul adoptării euro reprezintă o opţiune preferabilă deoarece deciziile la nivelul MUS se vor reflecta oricum la nivelul sistemului bancar românesc, dată fiind prezenţa ridicată a capitalului din zona euro în structura instituţiilor de credit cu personalitate juridică română.

Sistemul bancar autohton parcurge un proces ordonat de recalibrare a propriei activităţi, în concordanţă cu noua viziune europeană privind realizarea unei intermedieri financiare sănătoase. Elementele principale ale acestui proces sunt:

  • eliberarea bilanţurilor de creditele neperformante;
  • reorientarea surselor de finanţare către economisirea internă;
  • consolidarea premiselor relansării creditării pe fundamente şi destinaţii sănătoase, în scopul dezvoltării economice durabile.

Aderarea României la Uniunea Bancară reprezintă un reper în parcursul către adoptarea monedei unice deoarece, consolidează stabilitatea financiară, inclusiv prin diminuarea riscului de contagiune regională şi înlăturarea unui stimulent al dezintermedierii din partea băncilor cu capital străin. Totodată facilitează revenirea creditării pe o traiectorie compatibilă cu dezvoltarea durabilă a activităţii economice în tandem cu resursele economice eliberate de reformele structurale ceea ce duce la o intensificare a procesului de convergenţă reală de natură să realizeze o îndeplinire sustenabilă a criteriilor de aderare la zona euro.

Îmbunătăţirea disciplinei financiare în economie reprezintă o premisă importantă a valorificării potenţialului de convergenţă reală al României, în acest sens fiind necesare:

  • Îmbunătăţirea transparenţei: rău-platnicii trebuie să fie cunoscuţi în piaţă, pentru ca cei care intră în relaţii de afaceri cu aceştia să o facă în cunoştinţă de cauză;
  • Creşterea răspunderii financiare a firmei: companiile se bazează semnificativ în derularea propriei activităţi pe resursele financiare ale partenerilor-creditori (furnizori, buget, bănci şi alţi creditori). În condiţiile în care gradul de îndatorare a ajuns ridicat şi poate fi o sursă importantă a indisciplinei la plată și a instabilității financiare, capitalul minim al unei firme trebuie să crească pentru a păstra un raport datorie/capital conform cu normele internaţionale (3/1);
  • Creşterea rolului politicilor financiare macroprudenţiale: abordarea anti-ciclică (LTD, LTV, DTI) produce pe termen mediu şi lung efecte favorabile pentru toţi jucătorii, chiar dacă pe termen scurt poate fi considerată ca generatoare de costuri pentru operatorii economici.

Referitor la competenţele legale şi acţiunile BNR pe linia reglementării prudenţiale în vederea limitării riscurilor, pe de o parte, și la obligaţia respectării normelor prudențiale ale BNR de către băncile comerciale, pe de altă parte, considerăm că, pe termen mediu și lung, în scopul evitării supra-reglementării sectorului bancar, dar și al limitării exceselor operatorilor bancari în dorința de a obține profituri cat mai mari, este necesar să ne amintim două cugetări, una din gândirea romană – „Să uzezi, dar să nu abuzezi” –, iar cealaltă aparţinând lui Pitagora – „În cumpătare stă forţa sufletului”.



15 octombrie 2014