Discursul de răspuns al Excelenţei Sale, domnul academician Alfredo Rocafort Nicolau


Excelenţa Voastră domnule Preşedinte,

Excelenţele Voastre domnilor Academicieni,

Excelenţe,

Doamnelor şi domnilor,

Este o onoare pentru Academia Regală de Ştiinţe Economice şi Financiare din Barcelona să-i poată ura bun venit şi să-l primească în mijlocul său pe profesorul Mugur Isărescu şi, totodată, o deosebită onoare pentru mine să ţin discursul de răspuns către Academicianul corespondent din România, ţară de care de peste 17 ani mă unesc legături speciale şi pe care am vizitat-o cu diverse ocazii.

Profesorul Mugur Isărescu este un vechi prieten al acestei Academii. Amintiţi-vă în acest sens Sesiunea ştiinţifică comună a Academiei Române şi a Academiei Regale cu tema ,,Cele două frontiere ale Europei", care a avut loc la Bucureşti în data de 20 iunie 2005 şi în cadrul căreia profesorul Isărescu a prezentat dizertaţia ,,Noile şi viitoarele state membre. Rolul României în Uniunea Europeană". Persoana sa reuneşte cele trei caracteristici dorite în Academia noastră: latura mediteraneană, prin origine şi formaţie profesională, şi cea europeană şi respectiv internaţională, prin diversele îndatoriri pe care le are în aceste spaţii.

Mugur Isărescu este Preşedinte al Asociaţiei Române a Clubului de la Roma, Membru al Comisiei Trilaterale, Membru al Consiliului Consultativ al Biroului Regional pentru Europa şi CSI al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Viceguvernator pentru România în cadrul Consiliului Guvernatorilor al Băncii Mondiale şi Guvernator pentru România în cadrul Consiliului Guvernatorilor al Fondului Monetar Internaţional şi a fost Preşedinte al Clubului Guvernatorilor Băncilor Centrale din Regiunea Mării Negre, Balcani şi Asia Centrală în perioada 2002-2004 şi vicepreşedinte între anii 2005-2007.

Acestor funcţii li se adaugă cea de guvernator al Băncii Naţionale a României, numit de Guvern în 1990 şi aprobat de Parlament în 1991, confirmat ulterior de acelaşi for în decembrie 1998 şi noiembrie 2004, precum şi funcţia de prim-ministru al României, pe care a exercitat-o timp de 12 luni (decembrie 1999 - decembrie 2000).

În calitate de guvernator al Băncii Naţionale a României a primit mandatul expres de realizare a reformei sistemului bancar conform standardelor internaţionale. În perioada 1997-1998 Isărescu a elaborat şi supus aprobării Parlamentului un pachet de legi pentru armonizarea sistemului bancar românesc cu reglementările Uniunii Europene, la care România a solicitat aderarea în iunie 1995.

În acest sens, Isărescu a insistat în faţa factorilor politici pentru apăsarea pe acceleratorul reformelor economice, atrăgând atenţia asupra pericolului îmbinării politicilor specifice economiei de piaţă cu formule intervenţioniste, întrucât, în opinia sa, un model de economie mixtă ar conduce automat la hiperinflaţie.

Isărescu a deţinut responsabilitatea negocierilor cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială în vederea acordării de împrumuturi pentru finanţarea reformelor structurale de care avea nevoie economia românească şi pentru plata datoriei externe şi a beneficiat de o largă autonomie în ceea ce priveşte definirea politicii monetare pentru controlul inflaţiei şi pentru întărirea monedei naţionale.

Numirea domnului Isărescu în funcţia de prim-ministru a avut loc în urma demisiei forţate, la 13 decembrie 1999, a primului-ministru Radu Vasile. A apărut atunci necesitatea desemnării unui tehnocrat, capabil de a conduce Guvernul până la alegerile generale din anul următor şi, în acelaşi timp, de a negocia cu Uniunea Europeană şi cu instituţiile financiare internaţionale. În data de 16 decembrie 1999, Preşedintele Emil Constantinescu l-a numit în funcţia de prim-ministru pe Isărescu, considerându-l bunul negociator şi expertul economic de care ţara avea nevoie în acea perioadă.

La 21 decembrie 1999, Parlamentul României a aprobat candidatura domnului Isărescu cu 305 voturi "pentru" şi 35 "împotrivă".

În domeniul ştiinţific, profesorul Isărescu este, de asemenea, o personalitate. Pe lângă teza sa de doctorat privind politicile de curs de schimb şi cele peste 300 de lucrări, în calitate de autor, coautor sau coordonator, trebuie amintiţi cei 19 ani de cercetare la Institutul de Economie Mondială din Bucureşti, foarte mulţi ani fiind coordonator al unui colectiv de cercetători.

Din 1975 a început să desfăşoare şi activitate didactică, întărindu-şi prestigiul în calitate de expert pe probleme financiare, monetare şi de relaţii economice internaţionale. Isărescu a predat un curs de politică monetară la Universitatea de Vest din Timişoara. În prezent este profesor la Academia de Studii Economice din Bucureşti, Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori. Totodată, Isărescu este membru fondator al Societăţii Române de Economie (SOREC) şi Vicepreşedinte al Asociaţiei pentru Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale (ADIRI).

În urma activităţilor didactice şi de cercetare, prestigioase organisme şi universităţi i-au acordat recunoaşterea lor: Doctor Honoris Causa a numeroase universităţi din România (Craiova, Piteşti, Bacău, Iaşi şi Baia Mare) şi decorarea cu Steaua României, Ordinul Meritul Industrial şi Comercial, Ordinul Marea Cruce a Sudului (cea mai importantă distincţie acordată străinilor de către Brazilia), Crucea Moldavă, Crucea Sfântului Andrei, Crucea Ardealului şi multe altele.

Avem în faţa noastră o personalitate multivalentă, multiculturală, o persoană dedicată societăţii, o persoană care, fără a avea apartenenţă politică, este dedicată Politicii cu majusculă.

Profesorul Isărescu ne-a expus în strălucitul său discurs problemele politicii monetare dintr-o economie emergentă, concentrându-se, în special, pe politica monetară a ţării sale, România; nu cu mult timp în urmă, aceleaşi probleme au afectat şi Spania, într-un fel sau altul, iar unele dintre acestea, dată fiind apartenenţa României la Uniunea Europeană, ne sunt în continuare comune.

Mare parte a discursului său este dedicată rolului pe care îl au în economie stabilitatea financiară şi stabilitatea preţurilor.

În opinia profesorului Isărescu, politica monetară trebuie să-şi propună ca obiectiv stabilitatea preţurilor, întrucât aceasta este benefică tuturor. Vorbind de relaţia dintre inflaţie şi şomaj, ne aminteşte că stabilitatea preţurilor este obiectivul primordial al politicii monetare pe termen lung. Stabilitatea preţurilor nu este doar ceea ce politica monetară poate face, ci este şi cel mai bun lucru pe care-l poate realiza din punctul de vedere al bunăstării generale.

Am putea spune că acest lucru este valabil atât pentru economiile industrializate, cât şi pentru economiile emergente, dar întrucât acestea din urmă sunt expuse unor factori ce le pot pune în pericol stabilitatea (mişcările neprevăzute ale preţurilor la alimente şi energie şi ale preţurilor administrate, precum şi fluxurile masive de capital), sarcina lor este mult mai dificilă.

La toate aceste dificultăţi cu care se confruntă politica monetară a României şi care pot constitui un obstacol serios în calea stabilităţii preţurilor, trebuie adăugate procesul de privatizare a companiilor din ţară şi necesitatea îndeplinirii criteriilor de la Maastricht, referitoare la stabilitatea preţurilor, poziţia fiscală, cursul de schimb şi rata dobânzii pe termen lung, în condiţiile în care România este membră a Uniunii Europene şi urmăreşte intrarea în ERM II, respectiv în zona euro.

Pentru depăşirea tuturor acestor dificultăţi, politica monetară trebuie să fie sprijinită de celelalte politici economice, cum ar fi politica fiscală, politica de venituri, respectiv de mix-ul de politici economice.

Doresc să mă concentrez pe afirmaţia profesorului Isărescu referitoare la faptul că stabilitatea preţurilor este obiectivul primordial al politicii monetare, fiind totodată în interesul bunăstării sociale generale.

Fac acest lucru pentru că apreciez că are o relevanţă suficient de mare pentru a i se acorda o atenţie specială. Această afirmaţie coincide aproape literalmente, în ceea ce priveşte prima parte, cu începutul art. 105 al Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene, care stipulează că: ,,Obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale (BCE plus băncile centrale ale statelor membre) va fi menţinerea stabilităţii preţurilor". Nici măcar nu se face referire la obiectivele multiple ale Rezervei Federale (banca centrală a Statelor Unite), care vizează nu doar garantarea stabilităţii preţurilor, ci şi asigurarea creşterii economice şi utilizarea deplină a forţei de muncă.

Pentru Banca Centrală Europeană, stabilitatea preţurilor este fundamentul politicii economice a Uniunii Europene. Cu toate acestea, întrucât în Tratatul Comunităţii Europene nu găsim o dezvoltare a acestui principiu, vom urmări raţionamentul din expunerea profesorului Isărescu.

Care este relaţia dintre stabilitatea preţurilor şi bunăstarea socială?

Voi lăsa deoparte argumentul relaţiei dintre stabilitatea preţurilor şi creşterea economică sau argumentul contrar, respectiv relaţia dintre creşterea preţurilor şi încetinirea creşterii economice. Luată ca atare, această relaţie ar fi deja suficientă pentru a justifica stabilitatea preţurilor, apoi această stabilitate sprijină dezvoltarea economică, fără de care nu există avuţie, iar fără avuţie nu există bunăstare socială. Evident, prin stabilitatea preţurilor se înţelege nu o stabilitate absolută, ci o rată a inflaţiei redusă.

Pe lângă acest efect indirect al stabilităţii preţurilor asupra bunăstării sociale, respectiv prin susţinerea creşterii economice, există o relaţie directă, care nu este însă întotdeauna uşor de delimitat de cea indirectă, între stabilitatea preţurilor şi bunăstarea socială. Vorbind despre inflaţie, William Easterly şi Stanley Fischer, profesor şi respectiv fost director general al Fondului Monetar Internaţional, au afirmat că efectele acesteia se manifestă direct asupra calităţii vieţii populaţiei, în special a celei sărace. Inflaţia este un impozit injust, care, în termeni relativi, afectează în mai mare măsură pe cei săraci. Populaţia cu venituri mari se poate proteja mai bine, întrucât are acces la instrumente financiare prin care se poate proteja, în timp ce populaţia săracă obişnuieşte să deţină numerar, iar acesta, după cum ştim, pierde din valoare în perioadele inflaţioniste. Veniturile celor săraci se reajustează cu întârziere, iar dacă inflaţia este ridicată, aceştia pierd din puterea de cumpărare, respectiv inflaţia determină reducerea venitului real. Totodată, cei săraci depind mai mult de veniturile pe care le oferă statul şi, dat fiind faptul că pensiile, transferurile şi alte subvenţii nu sunt integral indexate, valoarea acestora se diminuează în termeni reali.

Easterly şi Fischer observă că populaţia săracă este mult mai preocupată de inflaţie decât cea bogată.

Într-un alt studiu, Stanley Fischer (1991) a analizat perioada 1970-1985 în 73 de ţări şi a ajuns la concluzia că, la o majorare cu 10 la sută a inflaţiei, creşterea economică se reduce cu 0,7 puncte procentuale. Încetinirea creşterii economice are loc ca urmare a efectului nefavorabil al instabilităţii preţurilor asupra investiţiilor.

De fapt, studiul dezagregă acest efect: 0,5 puncte procentuale din cauza eficienţei mai scăzute a investiţiilor şi 0,2 puncte procentuale ca urmare a creşterii mai lente a acestora.

Easterly şi Fischer (1999) examinează ulterior relaţia dintre inflaţie şi sărăcie. Studiul lor analizează date culese din 31 869 de gospodării ale populaţiei din 38 de ţări şi confirmă relaţia inversă dintre inflaţie şi contribuţia celor săraci la avuţia naţională şi cea dintre sărăcie şi salariul minim real. Astfel, o creştere a ratei inflaţiei de la 0 la 20 la sută diminuează salariul minim real cu 8 puncte procentuale pentru fiecare an de inflaţie înaltă. În plus, ratele ridicate ale inflaţiei reduc cu 1,7 la sută contribuţia populaţiei sărace la avuţia naţională. Autorii confirmă că inflaţia este impozitul cel mai dur, care afectează cu precădere pe cei săraci.

Studiile empirice şi teoretice demonstrează, de o manieră incontestabilă, existenţa unei relaţii inverse între creşterea economică şi variaţia preţurilor. Rezultatele arată că o inflaţie scăzută şi stabilă creşte certitudinea, veniturile, investiţiile şi bunăstarea socială şi, în plus, reduce sărăcia şi îmbunătăţeşte distribuţia avuţiei.

Pe baza acestor studii putem deduce drept corolar următoarele concluzii referitoare la stabilitatea preţurilor:

  1. Conduce la îmbunătăţirea calităţii vieţii întrucât contribuie la reducerea gradului de incertitudine faţă de evoluţia generală a preţurilor şi, drept consecinţă, creşte transparenţa preţurilor relative. Stabilitatea preţurilor permite consumatorilor să identifice cu mai mare uşurinţă variaţiile preţurilor bunurilor în relaţie cu preţurile altor bunuri (cu alte cuvinte, ,,preţurile relative"), cu condiţia ca astfel de variaţii să nu fie ascunse de fluctuaţiile nivelului general al preţurilor. Totodată, incertitudinea legată de rata inflaţiei ar putea determina firmele să adopte decizii eronate cu privire la gradul de ocupare.
  2. Reduce primele de risc de inflaţie din rata dobânzii. Dacă creditorii au certitudinea stabilităţii preţurilor în viitor, nu vor solicita un beneficiu suplimentar (o primă de risc de inflaţie) pentru a compensa riscurile generate de inflaţie în cazul deţinerii de active nominale pe termen lung. Datorită reducerii primelor de risc şi, ca urmare, a ratelor nominale de dobândă, stabilitatea preţurilor contribuie la îmbunătăţirea eficienţei pieţelor de capital în ceea ce priveşte alocarea resurselor şi, astfel, stimulează investiţiile, încurajează crearea de locuri de muncă şi, în termeni generali, conduce la bunăstarea economică.
  3. Elimină activităţile inutile de acoperire a riscurilor. Un mediu cu inflaţie ridicată oferă un stimulent pentru stocarea de produse, acestea păstrându-şi valoarea în mai mare măsură decât numerarul sau alte active financiare. Fără îndoială că stocarea unei cantităţi prea mari de bunuri nu este o decizie eficientă de investire şi blochează creşterea economiei şi a venitului real.
  4. Sistemele fiscale şi de ajutor social pot crea stimulente care să distorsioneze comportamentul economiei. În multe cazuri, inflaţia sau deflaţia agravează aceste distorsiuni având în vedere faptul că sistemele de impozitare nu permit indexarea ratelor de impozitare şi a contribuţiilor sociale cu rata inflaţiei. De exemplu, majorările salariale care au ca obiectiv compensarea angajaţilor pentru creşterea inflaţiei ar putea avea drept consecinţă aplicarea unei rate mărite de impozitare; fenomenul este denumit ,,progresie rece".
  5. Menţinerea stabilităţii preţurilor evită probleme economice, sociale şi politice acute, legate de redistribuirea arbitrară a bunăstării şi a veniturilor, care se observă în perioadele de inflaţie şi deflaţie. Acest fapt este cu atât mai adevărat în cazul în care variaţiile nivelului preţurilor sunt dificil de prognozat şi în cazul categoriilor sociale care întâmpină dificultăţi în protejarea valorii nominale a activelor. De exemplu, dacă se produce o creştere neanticipată a inflaţiei, toţi cei care deţin active nominale, precum contracte de muncă pe termen lung, depozite bancare sau obligaţiuni, înregistrează pierderi în valoarea reală a acestora. Veniturile se transferă în mod arbitrar de la creditori (sau de la cei care economisesc) către debitori, întrucât cu banii obţinuţi din rambursarea unui împrumut se pot cumpăra mai puţine bunuri decât se anticipa la acordarea acestuia. Dacă se produce un episod neprevăzut de deflaţie, cei care deţin active nominale (de exemplu, salarii sau depozite) pot înregistra câştiguri, întrucât valoarea acestora creşte. Evident, în condiţii de deflaţie, se întâmplă uneori ca debitorii să nu îşi poată plăti datoriile şi chiar să se declare insolvabili.

Aşa cum s-a demonstrat în diverse situaţii în decursul secolului al XX-lea, un nivel ridicat al ratei inflaţiei generează frecvent instabilitate socială şi politică, categoriile sociale afectate simţindu-se înşelate dacă pierderile neanticipate generate de inflaţie erodează o parte importantă din economiile acestora.

Toate aceste argumente sugerează faptul că o bancă centrală care asigură stabilitatea preţurilor contribuie în mod substanţial la atingerea obiectivelor economice generale, cum ar fi un nivel de trai, un nivel al activităţii economice şi un grad de ocupare a forţei de muncă mai ridicate şi stabile. Această concluzie este susţinută de studiile economice care, indiferent de ţară, metodologie şi perioadă analizată, demonstrează că, pe termen lung, economiile cu inflaţie mai mică cresc, în medie, mai rapid în termeni reali.

În acest sens, suntem convinşi că România se află pe drumul cel bun. În iunie 2004 a fost adoptată o nouă lege de modificare a Statutului Băncii Naţionale a României, în scopul întăririi independenţei băncii centrale şi al menţinerii stabilităţii preţurilor, stopând accesul privilegiat al sectorului public la instituţiile financiare şi interzicând Băncii Naţionale a României să cumpere obligaţiuni de stat de pe piaţa primară. Această lege prevede totodată lărgirea gamei activelor ce pot servi drept garanţie pentru împrumuturile acordate de Banca Naţională.

Înainte de a încheia, doresc să îl felicit din nou pe profesorul Isărescu pentru excelentul său discurs de primire în Academie ca Membru corespondent din România. Nu mă îndoiesc de faptul că prezenţa sa va reprezenta un deosebit câştig pentru Societatea noastră Regală.

Prestigiul său internaţional şi colaborarea sa vor contribui la dezvoltarea ştiinţei economice şi a relaţiilor dintre ţările noastre.

Vă mulţumesc pentru atenţie.